Bogdan Costea

Marius si Alina

Tocmai facem o plimbare cu barca pe Marea Egee

Trecuti de granita cu Bulgaria am mers zi de vara, de fapt zi de toamna ca intre timp s-a facut 1 septembrie. Inainte de granita trecusem la volan in locul lui Nicu. Cum care Nicu?!! Nicu!

Si cum mergeam asa voiniceste ajungem intr-un satuc grecesc cu strazi inguste pe care cu greu treceau doi magari unul pe langa celalalt d’apoi o masina de Bulgaria si una din Romania. GPS-ul tot urla la noi ca prima la dreapta, prima la dreapta, prima la dreapta… Las’ ca stim noi mai bine! si ne pomenim in gradina unuia. Ups! (Uninterruptible Power Supply) cred ca undeva totusi trebuia sa fi facut dreapta. Hai inapoi, gasim si prima aia la dreapta si iesim in drumul principal. De ce ne-o fi bagat totusi prin sat?! Si de ce nu am trecut prin Salonic? Zoom out, zoom out… suntem la mama ursului… pe traseul cel mai scurt… adica pe singurele campuri (pe care le-am vazut noi) cultivate cu porumb. “This is it!” cum ar zice francezul, mergem inainte. Mai depaseam un camion, ba o masina cu numere bulgaresti pe care tot increderea tampa in preaminunatul sistem de pozitionare globala ii adusese pe aceeasi coclauri. Acum ne incoltise gandul cu capra vecinului (nu a vecinului bulgar!) si ne frecam mainile cu satisfactie romaneasca (asta nu e o lotiune de maini!) la ideea ca vor veni si ceilalti tot pe acelasi drum, manati de aceeasi versiune de soft. Cateva zile mai tarziu am vazut pe ce drum trebuia de fapt sa fi venit dinspre Salonic, ditamai minunatia de autostrada/drum expres, nu pe unde a intarcat grecul caprele. Deh! Daca avea Columb GPS nu descoperea America nici in ziua de astazi…

Am plecat spre Grecia luni noaptea pe la ora 0. Cu greu ne-am putut despărţi de tărişoara draga, mai ales ca în vama Giurgiu nu exista nici un indicator care sa te lămurească încotro tre’ sa mergi, ne-am trezit in port… Cum totuşi nu voiam sa părăsim “the land of choice” pe calea apei, am mai dat un ocol pana am găsit drumul spre Ruse. După taxa de pod, la vama am trecut destul de simplu. Încă 5 euro taxa de drum şi… la drum! După vreo 200de kilometri am trecut pe locul din dreapta şi a condus Nicu. Cum care Nicu?!! Nicu!

Cum si Bulgaria îşi promovează turismul tot cam şi noi, adică locuri frumoase, păcat că sunt populate, fără drumuri, etc… într-un sătuc ne opreşte politia. 77km/h la intrarea în localitate! Buuun. Greşeala se plăteşte… 20 de euro. Cine sa-şi închipuie ca la ora 3 noaptea autorităţile bulgare veghează la integritatea populaţiei de pârşi care ar fi putut traversa imprudent strada, că la ora aceea nu era nici ţipenie de om. Dar totuşi au fost de gaşcă şi ne-au spus locurile în care s-ar putea sa mai întâlnim alţi tovarăşi de-ai lor. DobrbIi ciolovec! Şi uite aşa am mers pana în Grecia respectând toate semnele de circulaţie inclusiv indicatoarele de intrare în “judeţ”.
Spre dimineaţă am ajuns la Kulata, la graniţa dintre Bulgaria şi Grecia.
Ii dam actele vameşului grec, ne întreabă ceva în greceşte…
-English please!
-No english!
-Atunci bine prietene, poate ştii tu limba romana!
N-am mai aflat asta ca ne-a făcut semn sa trecem.

Şi văzând zorii zilei mijind, sfioasă, Şeherezada tăcu…

In noaptea aceasta plecam spre Grecia. Bagajele sunt aproape gata, drept e ca n-am avut nici o contributie; astazi am alergat toata ziua dupa potcoave de cai morti.

Ne uram drum bun! :o) si poate ne auzim de pe acolo.

Nu, nu m-am mutat nicăieri. Mi-am mutat blogul de pe computerul din balcon pe un server plătit.

‘tu-le erdeeshu…

Se poate spune cu uşurinţă despre mine că sunt un paseist. Pentru cei care ştiu cu balonul mă văd nevoit să explic faptul că paseist nu înseamnă că dau drumul repede la pasă, ci cum bine spune DEX online, sunt un admirator al trecutului. De altfel, singurul post care mi se potriveşte la fotbal, e cel de portar, iar cu datul drumul repede la pasă… Prietenii ştiu de ce… Aruncă bă cu mâna, dacă nu poţi să şutezi…

Poate e puţin forţat termenul, dar de multe ori mă surprind comparând situaţii actuale cu unele din trecut. Deh, nu mai am 30 de ani… (mai precis am 30 de ani, 5 luni şi 25 de zile).

În seara asta am văzut la supermarketul de la colţ nişte pixuri care mi-au deşteptat ceva amintiri. Genul de pix care apăruse după revoluţie, pe care mă chinuiam să-l umplu cu cerneală de stilou după ce se consuma. Bineînţeles că nu mai putea fi folosit cu adevărat, cel mai bun lucru pe care-l puteai face cu el era să-ţi murdăreşti penarul sau ghiozdanul că de scris nici vorbă… Mă întreb de ce mă căzneam să-l reumplu cu seringa, apropos,  nu neapărat o seringă de unică folosinţă, ci una din sticlă, păstrată într-o cutie metalică.

Cred că toată povestea asta pleacă din faptul că lucrurile erau cumpărate de părinţi, că ceea ce se găsea pe piaţă era filtrat prin ei, dacă ei cumpărau, exista şi pentru noi, dacă nu, nu. Şi apoi dacă mai prindeam un ban, nu era să-mi cumpăr pixuri (aveam o manie pentru pixuri) ci gume Cin Cin, sau Turbo sau Laser, eventual o bricheta cu quarţ. Pe asta am cumpărat-o din gară din cei 5 lei pe care mi i-a dat unchi pentru că am mers cu el la gară. Ce dracu o fi fost în mintea mea… de fumat nu fumam, da’ era cât pe ce să mă apuc, deh! aveam brichetă…

Mai târziu, când orizontul se mai lărgise oarecum, adică puteam să-mi cumpăr singur micile bălării pe care mi le doream, doar că le căutam în acelaşi magazin (Moldova din Iaşi)… Stăteam lipit câte o oră cu nasul de vitrinele de la raionul de electronice de la parter, mai apoi la etajul 1. La întrebarea “Vrei să cumperi ceva, puişor?” răspundeam invariabil “Mufe pentru boxe, aveţi?” Aşa am tras concluzia că mufele alea se găsesc al dracului de greu… Încă mai tresar şi astăzi când le văd pe undeva. Mai târziu am descoperit şi magazinul Tehnoton de pe strada Vasile Alecsandri, colţ cu Bulevardul Independenţei, lângă Muzeul Teatrului, muzeu rămas şi astăzi un mister pentru mine. Ehei! Acolo aveau mult mai multe piese, ba chiar potenţiometre dintr-alea mici, nu ca la Moldova. Da’ mufe pentru boxe tot n-aveau… Marfă rară!

Până la urmă mi-a cumpărat mama mufele alea cu tot cu boxe de la Vama Veche. Cei din Iaşi ştiu că era un magazin lângă gară.

Apropos, în această clădire şi-a început Daniel Buzdugan cariera la Radio Nord-Est.

Altă dată, aveam vreo 14-15 ani, eram la bunici şi se defectase televizorul. Folosind metode empirice, adică pipăind rezistoarele de putere ca să simt care nu se încălzeşte, am găsit un rezistor bobinat ars… L-am desfăcut, am bobinat în zona întreruptă nişte liţă şi l-am reparat. A doua zi s-a ars din nou! M-am dus frumuşel în Hârlău, la vreo 7 kilometri de satul bunicilor mei să întreb la Reparaţii Televizoare dacă au rezistenţe de 100 de ohmi. S-a uitat meşterul la mine u;or mirat (de unde a răsărit şi asta?) şi m-a trimis la plimbare. Aşa am tras concluzia că la Hârlău nu sunt rezistenţe de 100 de ohmi şi am căutat soluţii alternative. Asta însemnând că televizorul acela a funcţionat până la sfârşitul zilelor lui cu un fier de călcat pe post de rezistor de 100 de ohmi. E drept că imaginea era uşor ma îngustată. Un fel de 4:3 văzut pe un TV cu 16:9 nativ.

De vreo lună mă joc cu montaj la care am nevoie de un transformator de 12V. Transformator pe care nu-l am şi pentru care ar trebui să mă duc la mama dracului pe strada Maica Domnului unde se află cam toate magazinele de componente electronice din Bucureşti. Doar că nu prea e  în drumul meu şi tot sper să găsesc vreo dugheană prin cartier care să  vândă şi transformatoare de 12V. DVD playerul pe care l-am aruncat la gunoi avea o sursă în comutaţie, n-a fost de prea mare folos…

Încep să cred că e o criză de transformatoare toroidale de 12V… în Crângaşi.

PS: Mufele alea pentru boxe nu se mai folosesc…

De vreo 4 luni, drăguţa mea de imprimantă a început cu regularitate să agațe foile. La început una-două, după care le agăţa pe toate, aşa că de fiecare dată când voiam să printez o pagină, făceam o trecere în revistă cam la o jumătate de calendar.

Am aruncat o privire prin măţăraia imprimantei, n-am văzut nimic suspect. O vreme n-am mai folosit-o. Zilele trecute i-am pus din nou gând rău: ori eu, ori ea…

Aşa că am purces inginereşte să elimin suspecţii: cartuşul sau mecanismul de antrenare al hârtiei. După ce un prieten mi-a confirmat ca nu era cartuşul, zic hai să mă uit mai adânc în imprimantă. M-am îngrozit la perspectiva de a desface 101 şuruburi, 254 de rotiţe şi 17 arculeţe (numere date cu o largă aproximaţie), zic hai să aplic tehnica “the monkey and the [black] box“. Adicătelea am apucat voiniceşte imprimanta cu amândouă mâinile şi am început să o scutur. Surpriză! Ceva clincăneai înăuntru… Aha! Am desfăcut vreo două şuruburi, demontat un mic panou şi am ajuns la cauza problemei: o monedă de un cent care căzuse cumva în imprimantă. Da, ţin valută în casă.

Azi mă duc să cumpăr hărtie ca să recuperez timpul pierdut. Ai ceva de printat?

“Căci nu vă pară şagă: de la Neamţ până la Iaşi e câtu-i de la Iaşi până la Neamţ, nici mai mult, nici mai puţin.”

Ion Creangă – Amintiri din copilărie

Nu același lucru se poate spune despre drumul de la Bucureşti la Predeal.
Dacă te pune necuratul să te duci pe Valea Prahovei pe ăl dintâi drum al ţării a.k.a. DN1 vei avea ocazia să admiri în viteza întâi frumusețile patriei, asta când nu stai de-a binelea şi îi contemplezi pe cei care depăşesc coloana, în care stai ca oaia, prin stânga sau prin dreapta în funcţie de condiţiile din teren. Când zic frumuseţile patriei, includ şi centura Ploieştiului pe care petreci mai mult timp decât îţi ia să ajungi din Bucureşti la Ploieşti, asta după ce reuşeşti să treci de Băneasa.

Cumva la Băneasa ar trebui făcut un sens giratoriu care să-ţi dea posibilitatea să te întorci dacă între timp ţi-a dat Dumnezeu gândul cel bun: “Unde vreau eu să mă duc? Sunt sigur că vreau să fac 6 ore până la Braşov?”

Dar cum nu m-a luminat pronia cerească şi nici prin Târgovişte sau Câmpulung n-am vrut să mă duc, am mers pe DN1 în continuare. Drept e că sunt şi unele avantaje, de exemplu mai cunoşti oameni noi.

Prima ocazie s-a ivit când o madam cu număre de Alba s-a băgat în faţa mea după o depăşire de mare fineţe. Am ratat-o frânând destul de hotărât, admirând cu mare interes cum croşetează printre benzi şi cum din când în când se apleca să ia de pe scaunul din dreapta diferite obiecte în timpul mersului.

Ajungem şi la Sinaia unde cred că am stat vreo oră pe centură… plictiseală mare, căldură nu mai spun… Când ne blestemam zilele şi clipa în care ne-am gândit să mergem să ne relaxăm la munte… buff! din spate… Prietena mea de mai înainte se aplecase să ia o sticlă cu apă şi a încurcat pedalele (3 pedale / 2 picioare, destul de complicat) aşa că în timp ce coboram din maşină mă şi vedeam petrecând următoarele 2-3 ore pe la poliţie… Distracţie mare!

În fine nu, nu se întâmplase mai nimic, nu se vedeau urme ale impactului, aşa că ne puteam continua odiseea fără alte ocoluri pe la poliţie. Crezi că a mormăit vreo scuză, vreun mulţumesc… Singura satisfacţie e că se udase ca dracu când a scăpat sticla pe ea.

Restul mai târziu.