Bogdan Costea

Azi am făcut cel test psihologic de medicina muncii. Cică e de bine, sunteţi safe în preajma mea.

Asta ca sa nu ramana vreo retea de socializare fara mine…

http://twitter.com/bgdncostea

sursa fotografiei

… şi bazele de date.

Ok, cumperi o pâine, o parte din bani vor fi donaţi. Lăudabilă iniţiativa, acum ce legătură are asta cu adresa de email şi codul unic?

Aseară am fost la concertul Cesariei Evora de la Sala Palatului. Stai bre ca nici eu n-am ştiut, a fost un cadou surpriză din partea Liviei.

Sambata dimineata, ora 9:30, graba mare, Livia trebuia sa ajunga la ora 10 in Piata Romana, eu la serviciu unde aveam de terminat niste treburi. Urcam in masina, bag cheia in contact, acele din bord incep sa o ia razna! Nu din nou!!! Incerc totusi sa pornesc. Bateria moarta! Becul din plafoniera abia palpaia.

Mai patisem chestia asta in urma cu exact 10 zile cand mergand sa platesc chiria am lasat masina cu avariile pornite vreo 5 minute. Cand ma intorsesem bateria isi daduse duhul. Un pic cam devreme, cea de la Dacie ma tinuse vreo 4 ani, asta n-avea decat vreo 2 ani si 7 luni. In fine, atunci a pornit pana la urma. Am suspectat un bec pe care il schimbasem cu o seara inainte.

Dar azi n-a mai pornit. Uite ca mi se indeplineste visul de a merge cu metroul.

In drum spre serviciu il sun pe Nicu si ii spun tarasenie! Ei care Nicu?!! Câr, mâr, ajungem la concluzia ca nu e de la baterie. O fi alternatorul, releul de incarcare sau dracu stie… Hotaram sa ne intalnim pe la ora 4 sa vedem care-i buba.

Ora 4 s-a facut ora 4:30, deci pe la 5 am ajuns acasa. Masuram tensiunea pe baterie, vreo 7 volti (din 12V). Punem cablurile de la bateria lui Nicu la bateria mea, dau cheie si porneste masina. Simple as that! Deconectam cablurile si… dupa mai putin de un minut motorul se opreste! Naspa! Hai din nou cu cablurile, hai cu voltmetrul sa vedem ca tensiunea de incarcare e cea corecta… totul parea in regula. Zic sa lasam mai mult timp sa se incarce ca lumea. La un moment dat porneste aerul conditionat… zbang! iar se opreste motorul. Aha! E de la aerul conditionat. Iar cablurile, iar pornit motorul. Lasam motorul sa mearga vreun sfert de ora. Apas pe butonul de avarie… incep din nou acele sa o ia razna, motorul sa se inece… totusi nu cred ca e de la aerul conditionat. Aprind farurile… zdrang! motorul se opreste.

Ehei! Naspa treaba! Deci teoretic as putea merge fara aer conditionat, si lumini. :o) Ne mai dam cu parerea, ne mai iţim pe ici pe colo… Zic, totusi poate e bateria… hai sa o punem pe a ta la mine. Drept ca bateria lui Nicu era de putere mai mica, dar hai totusi sa incercam, poate porneste. Punem bateria, pornesc motorul… pornesc aerul conditionat… il dau la maxim… pornesc avariile… aprind farurile… totul era ok. BATERIA! Uf! Asta era rezolvarea cea mai simpla. Deja ma vedeam cu masina pe platforma, umbland prin service-uri…

Hai sa cumparam baterie. Sambata la ora 18 unde sa gasesti magazine de piese auto… Hai la Cora. Un sfert de ora mai tarziu cascam gura la Cora la raftul cu acumulatori auto. Admiram marcile de baterii,excludem no name-urile si ramane sa alegem intre Varta si Rombat. Cum pe cele Rombat scria “a se pune in functiune inainte de 12-2008”, una parea deja folosita iar alta curgea, am ramas la Varta. Ne scarpinam in crestet incercand sa descifram din seriile bateriilor Varta cand au fost fabricate… hai s-o iau. O cumpar, o dau pe cea veche recuperand astfel o taxa de 19 RON, iau certificatul de garantie si inapoi spre casa. Vreo ora mai tarziu eram co bateria cea noua langa masina.
Desfac capota, punem bateria la locul ei, cand sa conectam cablurile… WHAT THE FUCK?!! Bornele erau inversate, “+” se conecta la masa… Cum dracu fratica?!! Ok, rotim bateria, acum nu ajungeau cablurile la borne. Ceva e putred rau. Cand incercasem bateria de pe masina lui Nicu nu ne-am confruntat cu dilema asta. Hai sa vedem daca se potriveste la Nicu… Aceeasi poveste, bornele inversate, cu bateria rotita cablurile erau prea scurte. Ba, bateria asta e pe invers! As fi murit cu ala de gat daca mi-ar fi spus cineva ca exista baterii cu borna “-” in dreapta. Hai inapoi la Cora sa returnam bateria. Alte 15 minute in trafic, returnam bateria, cea veche a ramas la ei. Am aflat ca cica tipul acela de baterii s-ar folosi la masinile japoneze… Deja facusem o afacere, “vandusem” bateria veche pe 20RON si am “scos” de pe card 260RON cash fara comision de retragere, pentru ca platisem cu cardul, iar la returnarea bateriei am primit cash.

Bine, bine! Asta nu-mi rezolva totusi problema.
Hai la Carrefour!
Acolo baterie Varta cu bornele pozitionate corect, semnificativ mai scumpa decat la Cora, taxa pentru bateria veche era cu 17 RON mai mare. Adica am lasand-o la Cora, am pierdut inca 17 RON. That’s life! cum ar spune francezul. Am cumparat-o si inapoi spre casa! Deja se intunecase demult.
Montam bateri, dau cheie. Totul e in regula, aer conditionat, faruri, lumini de avarie… Bun, am scapat “ieftin”!

-Ce doresti?

Nu raspund, probabil vorbeste cu o colega. In timpul acesta calculam in minte ca doua pizza si doua beri la cutie inseamna 3 bonuri si vreo saptezeci de mii…

-Ce doresti?

Cu mine vorbea! Recunosc ca imi displace sa ma tutuiasca vanzatorii. S-o fac pe suparatul si sa-i zic ca nu am facut armata impreuna ca sa ne tragem de sireturi… Nu prea se potrivea. Eu n-am facut armata, ea nici atat… Corect! Deci nu facuseram armata impreuna. In fine… Ii zic ce doream, eu la persoana a II-a plural, ea cu singularul. Asta e, acum n-oi fi eu vreun mare cineva sa mi se spuna “Ce doriti?”

-24 de lei.

Naspa asta inseamna doar 3 bonuri, sa vezi ca pentru bere trebuie sa platesc cash. Ciudat, doar pizza costa 24 de lei…

-31 de lei. Pusesem doar pizza, mai vrei ceva?
-O punga.

Platesc si ma retrag pe un scaun sa admir puhoiul de lume care se revarsa dinspre gura de metrou. Incerc sa-mi amintesc cand am mers ultima oara cu metroul… Nici prin gand nu-mi trecea ca in mai putin de 12 ore avea sa fie urmatoarea calatorie.

Imi iau pizza si plec ca un lord jignit.

Cum un concediu în Halkidiki nu putea să nu includă şi o croazieră la muntele Athos, am făcut-o şi pe asta.

Ne-am cumpărat bilete cu o zi înainte (20 de euro de căciula) şi am aşteptat cu emoţie ora plecării. Emoţie dată nu neapărat de vreo eventuală revelaţie mistică ci mai ales de faptul că trebuia să ne trezim dis-de-dimineaţă, dacă ne gândim la anume unii… nu dau nume… Nu, nu-i vorba de Nicu!

Croaziera era programată joi, zi în care se ţinea un târg local de la care ne propusesem cu o săptămână înainte să cumpărăm peşte pentru grătar.  Voiam să vedem cât de adânc înoată… cât de scump e de fapt peştele ală de one hundred meters deep… Cum (re)vânzătorii de peşte nu au fost tocmai matinali iar locul de îmbarcare era la vreo 30 de kilometri de unde stăteam noi, după achiziţionarea celor dorite, am pornit în trompă spre port. Găsim loc de parcare undeva prin spatele unor pensiuni, deşi mai târziu am văzut că în port era loc de parcare berechet, ne îndreptăm trompa (în care demaraserăm mai înainte) şi uită-ne gata de îmbarcare.

Pe chei mare bâlci mare, te luau în primire nişte piraţi, care mai târziu făceau poze cu evlavioşii, mai apoi se transformau în focoşi dansatori de syrtaki. Pentru adevărul istoric, era doar un singur pirat, da’ mai pun de la mine, pentru atmosferă.

Urcăm pe vapor, căutăm un loc din care să vedem cât mai bine. Şi începem să vedem: delfini din lemn, cruci din fier forjat, jumătăţi de cârmă pe care să-ţi sprijini capul… Dintr-odată m-am simţit invidios pe grecii care manufacturaseră obiectele. Noi am frecat la atelier din clasa a V-a până într-a VIII-a aceeaşi piesă, un  întinzător de pânză de bomfaier, pe care nu l-a terminat nimeni, niciodată. Drept e că un coleg care a lipsit aproape un trimestru a trebuit să taie o şină de cale ferată cu bomfaierul…

Într-un final pleacă şi vaporul, după un pic de agitaţie, fiecare revine la ocupaţiile de bază, Nicu la citit, eu la întins pe cele bănci, Marius cu binoclul la aparatul foto, Alina cu strugurii, Livia cu tremuratul, Nadia cu pozatul…

După defilarea de-a lungul coastei cu Muntele Athos, fotografiat mănăstirile de pe mal, fotografiat pe cei care fotografiau mănăstirile de pe mal, am oprit într-un port pentru realimentare.

Am realimentat cu 3 platouri de peşte şi fructe de mare, agăţaţi fiind de un chelner român insistent. Nu ştiu ce ne-a convins, faptul că era român sau că era insistent, mai ales că ne aşteptau acasă peştii cumpăraţi de dimineaţă. Uite aşa ne-a adăugat chelnerul pe lista de personalităţi, alături de Iordănescu, Becali şi nu-mi mai amintesc ce interlop celebru. Nu, nu era Terente.

Ne îmbarcăm iar pe vapor şi pornim spre portul din care plecasem. Eu m-am întors la somn, Nicu la citit, Nadia la pozat… organizatorii croazierei la programul cultural-artistic şi divertisment. S-a dus somnul meu… hai să casc şi eu gura la bouzouki, santouri şi alte instrumente muzicale tradiţionale greceşti contopite într-o orgă Yamaha.

Şi dăi şi cântă şi ţopăie şi te hlizeşte până ajungem.

Cum foame nu ne era, plaja era aproape, mergem să ne mai pârlim la soare. Ne apucăm să jucăm un Nu te supăra frate! în şase până când vedem că eram singurii de pe plajă iar soarele apusese… Cum deznodământul jocului părea foarte departe, am curmat chinul răsturnând piesele, nu de alta dar ne apucau zorile tot dând cu zarurile şi numărând căsuţe.

Dupa ce ne-am prăjit la soare ca focile, ne-am plimbat cu bărcile o zi întreagă (unii mai răutăcioşi au sa va spună ca mi-ar fi fost frica, sa nu-i credeţi!), am mâncat de vreo doua ori pe la nea Paul , ne-am gândit şi răzgândit şi iar gândit şi iar răzgândit dacă sa ne mutam în alta parte, am mâncat peşte “one hundred meters deep”, în traducere “o suta de euro adâncime” în buzunarele noastre. În final s-a decretat ca renunţăm la cura de peşte că ne apucă durerea de ficat… după bani. Ei, după toate astea şi încă vreo câteva care îmi scapă acum, a venit şi ploaia. Aşa că s-a decretat zi de shopping.

Am pornit spre Salonic cu două maşini. Atâtea aveam la noi. După câteva peripeţii cu ratarea locului de întâlnire stabilit în prealabil şi epopeea găsirii unui loc de parcare ne-am regăsit la Biserica Sf. Dumitru din centrul oraşului. Înainte de a continua, vreo doua vorbe despre traficul din Salonic. Dacă în orăşelele / sătucele prin care mai fusesem se circula decent, nu prea auzi claxoane, în afară de scutere, restul e ok, la Salonic experienţa bucureşteană era de mare folos, drept e ca în Bucureşti nu sunt atâtea scutere, iar grecii chiar dacă “se mai bagă” nu sunt foarte agresivi. Dar să revenim la oile noastre adunate la Sf. Dumitru. Intrăm, căscăm ochii regulamentar pe pereţi, ne dăm cu părerea “avizată” despre ce vedem pe acolo. Mai tragem cu urechea la ghizii rusi, nu că eu personal aş fi înţeles mare lucru, în afară de “apostol”, “romani” şi “bulgari”. Ne mai traduceau din când în când Nadia şi Nicu (cum care Nicu?!!) şi atunci căscam ochii la unele detalii pe care nu le remarcasem.
Cum îi şade bine turistului de locaşuri sfinte, am aprins şi noi câte o lumânare. După ce am executat operaţiunea, apare un ţârcovnic şi începe să smulgă lumânările abia aprinse, le stinge şi le pune într-o cutie. Sa nu tac eu liniştit şi să-l las în plata Domnului… Ma mănâncă spinarea şi îi spun când trece pe lângă mine, aşa de vreo două ori să fiu sigur că mă aude: “-Super biznis!” şi plec mai departe însetat de cunoaştere şi mulţumit că i-am zis-o.

-Aţi fost în criptă?
-Există o criptă? Hai să mă duc şi eu să nu ratez ocazia. Şi plec tacticos să văd ce o fi în criptă. În timp ce meditam dacă scările ce se întindeau la picioarele mele or fi intrarea sau ieşirea din criptă (deformaţie rutieră) mă pomenesc alunecând pe marmura lucioasă la vale pe scări. M-am oprit cam pe la mijlocul lor cu preţul unui deget betejit şi o spinare bine înfiptă într-o treaptă. Super biznis! Criptă mi-a trebuit, cripta am găsit. Ma durea degetul ala ca dracu! Da’ dacă tot am ajuns până acolo, fie şi alunecând pe scări, hai să văd despre ce era vorba. Drept e că pentru mine principala atracţie era să văd dăcă se fracturase ceva la mână. Aşa că i-am privit cu uşoară invidie pe turiştii aflaţi la fotografiat viteză pe acolo, eu nu mai puteam ţine aparatul foto în mână.
Apoi am plecat la căscat gura prin oraş. Hai până sus la cetate, apoi hai jos până la turnul din apropierea portului, cu o pauza de mâncat între. De cumpărat nu şi-a cumpărat nimeni nimic în final.
Cum mergeam noi auirea prin târg, vede Livia un afiş din care se putea înţelege Jose Careras si data concertului, culmea chiar azi (7 septembrie)! Mare “bucurie” pe toata lumea, care deja se cam plictisise şi se gândea să mergem înapoi acasă, nu înainte de a savura o cafea grecească la Starbucks lângă Pizza Hut. Cafea grecească nu aveau, aşa că ne-am mulţumit cu ce-am găsit, adică un expresso şi un hotspot wifi. Între timp fetele au aflat că într-adevăr concertul era în seara aceea la ora 21:15 într-un anume loc. Asa ca ne-am îndreptat spre maşini ca să pornim spre anume locul.
Iar trafic, iar GPS, stânga, înainte, stânga, stânga, dreapta… lume ca în zi de etapă. Zic asta-i locul, acum să vedem unde parcăm… Unde să parchezi fraţică, mai ales că era 20:45 şi tot puhoiul de maşini cauta un loc de parcare… Grecii, comercianţi din născare vindeau bucăţi de polistiren expandat de 5cm (prietenii ştiu de ce) doamnelor în rochii de seară care prinseseră locuri în picioare şi care la un moment dat ar vrea să nu se aşeze direct pe iarbă. Concertul era în aer liber.
Cum n-am găsit loc de parcare, ba am văzut şi o autospecială de ridicat maşini, brusc mi s-a făcut pofta de pepene verde şi bere aşa că i-am anunţat pe ceilalţi că noi o întindem acasă. Mai târziu am aflat ca fetele din cealaltă maşină (Livia şi Alina) au rămas la concert în timp ce Marius dădea rotocoale ca un vultur căutând un loc de parcare. În final doar ele doua au văzut concertul.

Noi, ceilalţi, am pornit spre casă, între timp începuse să plouă. Ce-i mai rău decât să ai un GPS şi să nu te uiţi la indicatoarele rutiere? Să ai doua GPS-uri cu doua programe diferite şi să te ciorovăieşti că al meu e mai bun în loc să mai caşti ochii şi la semnele de circulaţie, aşa că am ratat ieşirea spre Sithonia. După ceva parlamentări: “întoarce aici” şi “mai văd eu un drum lateral” am ajuns din nou pe drumul corect. Ne-am oprit la un supermarket să luam cel pepene şi berea (era 22:30) şi ne-am pus pe aşteptat… Pe la 1:30 au apărut şi melomanii încântaţi de concert. Noi profanii eram deja un pic luaţi de la atâta pepene verde cât băusem aşteptându-i.