Sâmbătă seara, după meciul de fotbal îmi zic, ce-ar fi să merg şi eu duminică la mare. Mai ales că se anunţaseră ploi, ceva inundaţii pe Dunăre… Pun ceasul să sune la 5:30 şi adorm cu gândul la ţevi din cupru, sisteme de încălzire, automatizări, service-uri auto şi planuri de concediu.
Dimineată mă trezesc pe la 5, se luminase binişor afară; butonez televizorul până pe la 5 şi jumătate când mă extrag din pat şi îmi fac o cafea.
Pe la aproape ora 6 o întind la drum. Fac plinul ca să nu mai repet experienţa de acum vreo 4 ani când neştiind că nu există benzinării pe autostrada A2 am plecat spre mare împreună cu nişte prieteni, gândindu-ne că vom alimenta undeva în drum spre mare. Drept e că am găsit o benzinărie rătăcită într-un sat de lângă autostradă, când deja ne gândeam să sunăm pe cineva să ne aducă o canistră cu benzină…
Prima nedumerire a apărut când am ajuns în şoseaua de centură a Bucureștiului şi n-am găsit niciun indicator. Cum GPS-ul zace pe undeva rătăcit prin casă, mă scarpin în creştet şi zic, hai la stânga, parcă autostrada începea pe malul stâng al Dâmboviței, eu mergând până atunci pe malul drept. După vreo câteva sute de metri văd și intrarea pe autostradă, hai că am noroc. Scormonesc prin torpedou după un cd, dau peste unul de la Jurnalul Național; era cu muzică populară (Liviu Vasilică). Merge și astă! Hotărât să merg regulamentar, 130… admiram lanurile de grâu și de floarea soarelui… hopa! un biciclist! bine că mergea totuși pe banda de urgenţă unde mai oprește omul Loganul să mai halească cu puradeii câte un sandviş, să mai bea un Cico şi să mai tragă, aşa de control câte un şut în roată. Doar spațiile de oprire și benzinăriile sunt făcute așa dintr-un moft, acolo opresc doar fraierii, “adevărații” opresc pe autostradă. În restul timpului merg cu 90-100km/h pe banda de lângă ax.
Plătesc 10RON taxa de pod la Cernavodă, şi îmi continuu drumul, de acum în coloană, spre Constanța. La un moment dat mă străbate geniala idee să ies din turmă și să apuc peste câmpuri spre Mangalia, unde aveam eu drum, să nu mai trec prin Constanța.
Mă învârt prin Medgidia, oraș care poate părea foarte mare când în fața ta merge un începător care oprește motorul din când în când, pe străzi înguste care arată ca după un bombardament sistematic. Mă iau după singurul indicator pe care scria Mangalia şi ajung în final în curtea unei fabrici de ciment. Drept e că în urmă cu o intersecție, nefiind nici un indicator mi-am zis să merg pe drumul care arăta mai bine… Mă întorc, lămuresc misterul cu un localnic, trebuia să fac la dreapta, ajung într-o altă intersecție. Aici întreb de un polițist care-mi arată cu mâna spre stânga, fără să scoată vreun cuvânt. Eficient! Purced spre stânga, printre lanuri, pe un drum care cunoscuse zile mai bune. Acum era plin de gropi, deja regretam aventura “off-road”. Până să trec în revistă repertoriul de blesteme, ajung ,în plin câmp, într-o intersecție. Bineînțeles, nu putea fi vorba de niciun indicator acolo, scot telefonul cu google maps, mă holbez, mă frământ, de întrebat n-aveam pe cine… zic, hai la stânga, măcar părea un drum paralel cu cel care mergea spre Constanța, şi parcă avea mai puține gropi. Într-un final ajung în Basarabi… Mare brânză ce-am făcut, am mers de la Medgidia la Basarabi pe varianta cea mai proastă. La intrare în oraș, un semn de circulație, ocolire prin stânga, sau prin dreapta; drumul se despica în două, fără nici un alt indicator. Cum nu-l aveam pe caracatiţoiul Paul cu mine, GPS nici atât, zic hai spre dreapta, măcar e spre sud. 200 de metri mai târziu făceam calea întoarsă şi o apucam pe celălalt drum. Slavă Domnului! eram din nou pe drumul principal. Îmi trecuse de văzut frumusețile patriei.
